Dacă am avea măcar agricultură…

Loading

După Revoluţie, mulţi ne-au spus că şansa României constă în potenţialul său agricol imens, care fără prea mari eforturi ar putea asigura hrana pentru o populaţie de aproximativ 100 de milioane de locuitori şi totuşi atunci ne-am simţit ofensaţi pentru că încă ne consideram o ţară industrială.
Parcă şi retrăiesc acele momente când cugetători ai vremurilor noi veneau în faţa camerelor de luat vederi şi ne povesteau despre industria noastră, despre ce urmăresc străinii de la noi şi cum şi ce trebuie să facem ca în mai puţin de 20 de ani să ajungem în rândul statelor vestice.
Aşa învăţasem noi la şcoală, că anii de comunism au transformat România dintr-o ţară agrară într-o ţară industrială în curs de dezvoltare de unde până la locul unde curge lapte şi miere nu mai e departe.
În plină criză, îndatoraţi şi pentru generaţiile următoare şi simţind din plin cuţitul restrângerilor de tot felul, am primit cu bucurie  anunţul prin care am fost înştiinţaţi că nu intrăm în recesiune datorită producţiilor record din agricultură.
Cu orgoliul rănit dar şi cu alte percepţii de cât cele din anii 90 când agricultura era cenuşăreasa economiei, am început puţin câte puţin să conştientizăm că potenţialul şi oportunităţile noi la care am renunţat în anii 90 când eram încă  printre marii producători agricoli ai lumii.
Păcat că pentru asta a trebuit să aşteptăm să fie distrusă toată baza materială a cooperativelor comuniste, să se evapore canale de irigaţii cu tot cu staţii de pompare, să fie tăiate plantaţii întregi de pomi fructiferi sau de viţă de vie, sau să vină alţii din afara ţării care să cumpere terenul şi să-l redea agriculturii.
Astfel, încet zone şi chiar regiuni întregi au ajuns să fie deţinute de persoane străine care au înţeles oportunităţile pe care noi încă nu le-am văzut, pentru că altfel nu s-ar explica mulţimea terenurilor necultivate care se aştern de la primul kilometru din afara oraşelor.
Pentru un ochi avizat nu era greu de observat că şi cu lucrări făcute încă cu plugul tras de cai sau boi, cu seminţe de proastă calitate, cu un volum de muncă imens depus de regulă de persoane vârstnice, aici se obţin recolte bune fără investiţii majore.
În timp ce străinii devin ţăranii noştri, tinerii de la ţară îşi vând tot şi visează să devină căpşunari în alte ţări, trecând astfel  cu vederea că odată cu pământul pe care-l vând nu le mai rămâne nimic. Că atunci când se vor întoarce de pe plantaţii din Spania, pentru plantaţiile din România  vor fi tot angajaţi. Că tot ceea ce le rămâne este forţa de muncă, şi că fără de asta nu au nimic.
Adevărul este că nici odată în 20 de ani nu s-a urmărit o politică coerentă în agricultură, prin care locuitorii satelor să fie informaţi cu privire la oportunităţile pe care le au şi pe care le oferă fondurile europene.  Ne amintim de ei, când ne e greu, când preţurile sunt mari, sau când obţinem câte o recoltă memorabilă ca cea din anul acesta, după care uităm instantaneu.
Noroc că nu uită alţii, noroc ca suntem parte a Uniunii Europene şi că am reuşit să stârnim interesul asupra acestui pământ binecuvântat.
E uşor să dai sfaturi, când stai de-o parte şi nu ai avut nici odată pământ sub unghii, dar poate că e timpul să facem ceva pentru cealaltă Românie, pentru cea care locuieşte la ţară, cea de care de mult nu mai facem nimic.