Nu vom scrie astăzi nici despre politică, nici despre economie, finanțe, învățământ sau sănătate. Vom scrie despre cultură și despre cum, în acest domeniu totul este posibil. Cel puțin aceasta pare să ne spună cei de la Ministerul Culturii, iar noi, din lipsă de altceva, să dăm crezare celor spuse, văzute sau auzite. Mai ales celor spuse sau auzite și nu pentru că am fi balcanici, ci pur și simplu pentru că uneori ne lipsesc propriile opinii.
Și pentru că „totul este posibil”, ne minunăm cum reușește un ministru care se „laudă” cu un buget „decent” (cu evidentă trimitere însă la limitele sale) să onoreze toate proiectele cultural-aniversare și atât. La astfel de acțiuni, banii din bugetul ministerului sunt foarte ușor de „digerat”. Nimeni nu cere socoteală pentru ceea ce se „toacă mărunt” la dineuri. Numai că la un momendat cei care s-au înfruptat pe cinste vor face indigestie, iar ministerul va trebui să cheltuiască bani din buget pentru dicarbocalm.
Trecând peste aceste aspecte, putem constata însă o chestiune „vizibilă” chiar și în cazul când toți am fi purtători de bastoane albe. Se promovează de vreo câţiva ani, indiferent de culoarea politică sau apartenența miniștrilor, un nou concept de cultură: cea pentru orbi.
Transparenţa de la Ministerul Culturii este asemănătoare cu cea din alte ministere: lipsește cu desăvârșire, fără a mai fi și sublime, deși este semnalată corespunzător pe siteul www.cultura.ro. Acest fapt, fără a stârni și astăzi mari semne de întrebare, vine să completeze radiografia unei culturi anchilozate, dar care visează utopic la asimilarea ei de către surata europeană.
Aplatizat, conceptul de cultură se demonetizează cu fiecare proiect cultural eșuat lamentabil, în afara celor aniversare, așa cum aminteam la început. Pricepem fără prea multe bătăi de cap un fapt evident: oricât s-ar strădui „specialiștii”, de fiecare dată sunt puși în imposibilitatea de a-și finaliza acțiunile, cel puțin acceptabil. Vina nu le aparține însă lor, ci acelora care îi tolerează.
Acum intervine și alt aspect de care trebuie ținut cont. Dacă alți „specialiști” nu există, sunt buni și aceștia. Problema noastră este ca ne-am obișnuit să cochetăm cu jumătățiile de măsură, să purtăm ochelari fumurii și să fim pasivi la ceea ce se petrece în jurul nostru, din motive nu tocmai lesne de înțeles.
Dacă astfel ne este mai comod, trebuie să ne respectăm. Să facem așadar pe nevăzătorii și să căutăm cu bastoanele albe prin galeriile de scuze artistic filigranate ale „specialiștilor” de la Ministerul Culturii.
