Cu personalu’ în Speed Century

Loading

Trăim fără nici o urmă de îndoială în secolul vitezei, al invenţiilor şi tot odată al globalizării. Este vremea atotputernicului calculator, a internetului, a telefoanelor mobile, a avioanelor cu reacţie ce sunt capabile să te ducă în orice colţ de pe glob în doar câteva ore, dar şi a trenurilor de mare viteză ce ating viteze de până la 577 km/h. Ziare prestigioase din întreaga lume se întrec în a anunţa noi descoperiri printre care un răsunet aparte îl au cele din domeniul medical precum inima şi ficatul artificial, dispozitive de mişcare pentru persoanele cu handicap locomotor sau dispozitive de vedere pentru persoanele cu probleme de acest gen. Este secolul în care invenţiile şi descoperirile te fac să speri că totul este posibil, viitorul nefiind limitat decât de lipsa noastră de imaginaţie.
În acest secol în care totul se derulează cu o viteză ameţitoare, undeva în Uniunea Europeană există totuşi o oază de calm şi relaxare, un fel de univers paralel, similar celor din opera lui Eliade, în care timpul curge după alte legi decât cele universal valabile şi unde spre „norocul” nostru trăim noi.
De un astfel de „noroc” am avut şi eu parte săptămâna trecută, când trebuind să ajung până în apropiere de Braşov, am avut inspiraţia de a alege ca mijloc de deplasare – trenul.  Astfel, mi-am început călătoria iniţiatică ce a durat nu mai puţin de 13 ore,  presărată din plin cu surprize şi peripeţii, cu ore lungi de aşteptare, cu trenuri anulate, măcar că afară temperatura nu scade sub 20 de grade, pentru ca în final situaţia să fie rezolvată de un tren în regim de personal. Călătoria cu trenul în regim de personal, pe o rută mereu „în lucru” este una aparte. Opririle din cinci în cinci minute în staţii dar şi între staţii, îngrămădeala  şi lipsa spaţiilor pentru bagaje sunt motive temeinice pentru a lansa diferite teme şi de a discuta de cele mai multe ori în contradictoriu. Indiferent de structura şi componenţa grupului de discuţii temele sunt mereu aceleaşi, debutează cu problemele crizei, continuă cu politica şi sfârşesc prin a discuta despre femei.
Acum, când stau liniştit în faţa calculatorului, sorbind relaxat un ceai, gândindu-mă la colegii mei de călătorie, nu pot să nu mă întreb „oare ce o însemna pentru ei sintagma Secolul Vitezei?”.
Cei 20 de ani prorociţi de Siviu Brucan tocmai se sfârşiră, iar noi suntem tot aici, să fie nevoie de mai mulţi ani? Dar de câţi? Sau poate că doar anii nu sunt de ajuns, poate mai trebuie ceva? Dar ce? Legile globalizării dictate de puternicii de azi ai lumii de pe Wall Street sunt ineficiente aici, iar Europa de câţiva ani buni se chinuie să ne integreze prin tot felul de programe de pre-aderare si post-aderare.
Eu cred ca soluţiile la toate aceste întrebări şi la multe din problemele noastre de azi se găsesc în trecut. Trebuie, deci,  să descoperim în ce parte a istoriei noastre am reuşit să ne imunizăm la tot ce este valoros şi mai ales de ce am hotărât să mergem prin istorie cu personalu’.

9 Comments on “Cu personalu’ în Speed Century”

  1. Mda… Legile globalizării… Prima dată când am auzit mai serios de globalizare a fost prin 1994 sau 1995, când m-am întâlnit cu un amic ce se reîntorsese acasă din Massachusetts (S. U. A.) pentru a-şi înmormânta mama. Atunci am auzit pentru prima oară de un plan care, până în 2020, urma să aducă România la un număr de maxim 15 milioane populaţie, şi că se pregătea ca Ardealul să fie alipit Ungariei. Am crezut că flăcăul siluise o sticlă de Nelu Plimbărescu fără gheaţă – Băsescu ar fi fost oripilat: cum adică, visichi fără 4 cuburi??? Numai că tipu’ vorbea al naiba de serios, şi nici nu-l ştiam adept al teoriei conspiraţiei sau boxer specializat în bătut câmpii până la sânge. Anyway, am rămas însă cu impresia că amicul meu trecuse pe lângă un magazin de droguri uşoare, că sub influenţa alcoolului, ca mai ştim noi cine, totuşi nu era! Oleacă de adevăr mă gândisem c-ar putea fi, că eram cu FMI-ul încă în cârcă, dar parcă nu-mi venea a crede ce auzisem, în plin final măreţ de secol XX…!
    Trecut-a vremea şi iată că veni, măre, la putere, duetul B&B – El Băse, Boc & Co! Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, hop şi FMI-ul pe capul bietului român! Şi-ncepură: „Nu ne putem permite să-i plătim pe toţi specialiştii” – şi rămăserăm fără doctori buni, că emigrară! „Să nu plângem după cei ce pleacă” – şi plecară şi asistentele după medici… „Câţiva bugetari au salarii şi pensii nesimţite!” – şi se tăiară sporuri şi salarii la greu, noroc că încă n-au reuşit nimic cu pensiile, dar „băjeţii” „e” perseverenţi şi autodidacţi şi îi mai ţine desşuviţatu’ la putere! Şi ca să vedem cine-i în spate: „Ăăă… FMI-ul nu ne dă voie ca să…”! Şi ştiţi ce? Având în vedere ce am discutat acum 15 ani cu amicul din America, luând în calcul ce am mai aflat de-a lungul vremii şi pe alte canale şi coroborând totul cu ce văd acum, cu ochii mei, încep să-i cred pe cei din guvernul Boc! E vorba despre aplicarea planului mai vechi (mde, nu prea înseamnă „vechi”, căci astfel de planuri se pot întinde pe una-două sute de ani – planificatorii ştiu să aibă răbdare…!), fiind doar o chestiune de timp până când să găsească – sau să „fabrice”! – un guvern suficient de slab pentru îndeplinirea unor astfel de planuri de „genocid rafinat şi democratic”! Asta e: planeta e doar atâtica şi alta nu-i mai p-aproape, resursele-s pe sponci, noi suntem din ce în ce mai mulţi… Când te comporţi cu planeta-mamă ca un virus cu organismul-gazdă, mai devreme sau mai târziu se va face şi antivirusul corespunzător… Iar având în vedere ce s-a planificat, să nu ne mire că şobolanii au început să părăsească nava aflată în drum către fundul mării: ba ni se cară specialiştii-n alte ţări de soare pline, ba fură unii-n draci şi dispar cu banii prin Indonezia sau îi bagă-n tot felul de bănci şi off shore-uri de-aiurea, ba apar tot soiul de Neica Nimeni (ca să parafrazez o relativ cunoscută – măcar „loco” – persoană blondă care pare convinsă că a depăşit acest statut…) pe la conduceri de ministere, lăsându-le de izbelişte în favoarea propriilor afaceri şi ale grupurilor de interese din zonă… şi atunci, de ce ne-am mira că-n Secolul vitezei + 1 se circulă cam cu viteza din ca-n varianta S. V. – 1? Dar, cum ar zice Boc: „Nu-i bai, mai vedeţi şi voi frumuseţile patriei în tihnă, e o formă de plimbăreală, s-o-ncurajăm şi pe aia mică, doar nu degeaba se ocupă ea şi de turism! Ce atâta grabă? Că faceţi infarct şi şi-aşa nu mai sunt spitale, medici, asistente, aparatură, medicamente, bani, chef de muncă…”. Trăim în România şi asta nu-i decât o dovadă a neputinţei noastre…

  2. Coincidenta face ca si eu sa fi calatorit pe aceeasi ruta saptamana trecuta. Spre norocul meu nu am avut peripetii de natura cu care s-a confruntat domnul Buzera, insa nu pot sa nu compar calatoria de 16 ore de la Targu Jiu la Izvoru Muresului cu o calatorie cu InterCityExpress Sprinter pe o ruta de genul Berlin-Frankfurt am Main care se afla la o distanta de circa 501 km. Ei bine, cea de-a doua calatorie dureaza exact 3 ore si 37 de minute, iar cand zic 3 ore si 37 de minute vorbesc serios. Da… comparatia parca ar fi extrasa din capitolul „Dacia 1100 versus Porsche Carrera”, insa diferenta intre Romania si Germania, aflate la o distanta relativ mica in aceasta epoca a globalizarii si inimi artificiale, nu poate decat sa faca un biet roman sa se zgarie de invidie ca altii pot si noi nu.

    Salapa Ionut – viitor detinator de pasaport german.

    Bis dann.

  3. Este un fapt al realitatii in care traim. Toata lumea e „pe fuga” in rezolvarea diferitelor probleme cotidiene sau de alta natura, dar din pacate intilnim si asemenea lucruri care „ne tin pe loc” sau ne incetinesc din ritmul nostru. In unele cazuri asta ar fi ceva benefic, ma gindesc la un timp de ragaz sau la o scurta odihna, dar cind trebuie sa ajungi la o dstinatie anume la o anumita ora si in plus fara nici un pic de comfort sau decenta e ceva inadmisibil in acest moment al secolului. Sau poate ca , la noi, in Romania, inca nu sa ajuns la acel moment al globalizarii…’Om trai si ‘om vedea ….

  4. Fecvent mă gandesc la Eliade si la pecetea orientalismului pusa aupra noastra. Nu cred ca este neaparat un lucru rau. Orientalismul nostru se observa de la patrunjelul si legumele vandute la coltul strazii si pana la cainii maidanezi care bantuie printe blocuri-ghetouri dar se observa mai ales in dezinvoltura si pofta noastra de viata. nu este neaparat un lucru rau, poate candva tocmai acesta ineficienta, tocmai acesta inadaptare ne va salva de a deveni la fel de rigizi ca si mecanismele descrise de Dvs si care pe nesimtite isi fac prezenta din ce in ce mai mult spre confortul, bunastarea noastra si mai ales pentru adormirea simturilor noastre incat de multe ori uitam ca suntem oameni.

Comments are closed.