Cazul Antonescu sau mândria de a fi român (II)

Loading

În toamna anului 1941 Antonescu a continuat  să lupte pe teritoriul rus şi după cucerirea Odessei în războiul antisovietic. Decizia controversată şi, care a făcut să curgă multe râuri de cerneală, a fost extrem de criticată de adversarii săi politici. Mii de gorjeni s-au aflat sub tricolor şi unii dintre ei s-au jertfit pe teritoriul Uniunii Sovietice, victime care altfel ar fi putut fi evitate. De asemenea, ofiţeri reprezentativi ai armatei române originari din Gorj au fost decoraţi pentru fapte de arme memorabile.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei s-a făcut cu multe jertfe
Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei s-a făcut cu multe jertfe

Încă de la venirea la conducerea ţării(6 septembrie 1940), Ion Antonescu s-a aflat într-o situaţie foarte dificilă. Guverna o ţară în destrămare(pierderile teritoriale din vara anului 1940) iar politica de alianţe se destrămase după cucerirea Franţei de către nazişti. Într-un studiu făcut de Marele Stat Major în 26 august 1940 se arăta: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”.
Conducătorul statului român a adoptat singura decizie normală într-o asemenea situaţie, alianţa cu Germania care în contextul politic din acele vremuri ne garanta graniţele ciuntite. Mai mult, existau multiple posibilităţi în cazul în care se câştiga războiul. Cine crede însă că Ion Antonescu putea să ia vreo altă decizie în 1940 sau în anii următori se înşeală amarnic, România era o ţară captivă care în momentul când nu ar fi mers în direcţia dorită de germani ar fi fost ocupată.
Meritul principal al lui Antonescu este că în amintitele condiţii, mai mult decât tragice, a găsit soluţia să redea speranţa şi demnitatea românilor. Există încă suficienţi supravieţuitori ai momentului 22 iunie 1941 care îşi amintesc entuziasmul populaţiei dar şi armatei în momentul când s-a trecut Prutul. Foarte puţini credeau că armata română se va opri pe Nistru, era clar că tot efortul militar se putea opri doar la final, victorie sau înfrângere.

Un război necesar
Aşa cum fusese convins până la moarte regele Carol I că Germania natală va câştiga Primul Război Mondial, aşa şi Ion Antonescu era convins în 1940 de iminenţa războiului între Germania şi URSS şi de victoria primeia. Astfel, generalul român era hotărât să lupte alături de Reich pentru redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi, atunci când se va putea, denunţarea dictatului de la Viena. Nu întâmplător, Antonescu spunea miniştrilor după prima vizită la Berlin: „În ceea ce priveşte frontiera de est, este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni, atunci când situaţia va fi favorabilă şi când va putea să acţioneze  o dată cu cei interesaţi deopotrivă de chestiunea slavă şi bolşevică. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, noi avem o garanţie că vom putea, mai curând sau mai târziu, să realizăm din nou România Mare şi spre est”. Respectiva declaraţie se făcea-conform istoricului Gheorghe Buzatu-într-o şedinţă a guvernului de la începutul lunii decembrie 1940. Antonescu a prezentat în şedinţa Consiliului de Miniştri evocată asigurările primite de la Berlin că în cazul unui atac sovietic era necesar ca armata română să reziste 14 zile, „doar pentru ca armata germană să aibă putinţa de a se afla în punctele strategice”.
Antonescu, ca reprezentat al ţării, s-a aflat în 1941 în poziţia de a nu putea primi Basarabia şi Bucovina de la germani fără ca armata română să fie pe front. Era o chestiune de demnitate naţională invocată în acelaşi război şi de Charles de Gaulle pentru Franţa faţă de alianţa Naţiunilor Unite. În plus, românii sperau că printr-o conduită exemplară faţă de Germania puteam spera la recăpătarea Ardealului.
Poziţia guvernului român în problema teritorială a fost exprimată clar la 9 august 1941 de către Mihai Antonescu-ministrul de Externe al României- într-o convorbire cu ministrul Germaniei la Bucureşti, von Killinger: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară  şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice, făcute la graniţa noastră nistreană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească, aflată pe Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”.

Bătălia Odessei şi a Crimeei
Aşa cum aminteam în episodul trecut, misiunea cuceririi Odessei a revenit Armatei a IV-a române, aceeaşi structură care avusese drept obiectiv curăţirea sudului Basarabiei de trupele sovietice. Acţiunea a durat circa două luni şi a însemnat sacrificii imense de vieţi omeneşti. Dar uriaşul sacrificiu al armatei române, depăşirea cu succes a sistemului de fortificaţii de la Odessa(sute de cazemate din beton, legate prin largi şi adânci şanţuri antitanc, reţele de sârmă ghimpată etc.), nu a rămas fără urmări, armata română a obţinut pe lângă victorie şi o admiraţie şi un renume internaţional. Se poate spune că a fost tributul de sânge plătit pentru Basarabia şi Bucovina.
Tot armata română a trebuit să supună şi Crimeea. Campania din Crimeea a durat şi mai mult (septembrie 1941-iulie 1942) şi a fost desfăşurată în colaborare cu cele două armate. Mai mulţi ofiţeri gorjeni s-au aflat în prima linie a luptelor. Astfel, la atacul asupra istmului Pericop s-a remarcat şi detaşamentul autopurtat Radu Korne, fiu al Gorjului. În decembrie 1941 se va remarca în atacul asupra Sevastopului Divizia I Vânători de Munte, comandată de generalul gorjean Mihai Lascăr.
Acelaşi general se va remarca pe frontul Donului, fiind socotit de comandanţii săi „o piatră de rezistenţă şi de afirmare a virtuţilor şi vitejiei româneşti”. Generalul de corp de armată Aurelian Son avea să descrie faptele sale de arme: „Timp de 2 luni de zile, Divizia 6, condusă de viteazul ei comandant, generalul Lascăr Mihail, a constituit zid de netrecut, sfărâmând toate atacurile inamice, cu mari pierderi pentru bolşevici. Nu a cedat nici o palmă de pământ din poziţia ce i-a fost încredinţată, pentru apărare. Ba, mai mult, în noaptea de 13/14 noiembrie 1942, pornind la atac, la vest de cota 131. 5, a distrus rezistenţa inamicului din aceste puncte, a cucerit 5 cazemate şi a ajuns pe Don.
În ziua de 19 noiembrie, când inamicul a dezlănţuit marea ofensivă, susţinut de numeroase care de luptă, frontul Diviziei 6 a rămas nemişcat. Ca o stâncă solitară, în mijlocul valurilor vijelioase, Divizia 6 a rămas neclintită la datorie şi în zilele următoare, deşi inamicul o înconjurase cu tancuri şi infanterie, apărându-se până la ultimul cartuş”.