Luni, la ora nouă dimineaţa, a debutat în toate şcolile din ţară un nou an şcolar, un an în care rezultatele de la ultimul examen de bacalaureat şi-au lăsat profund amprenta.
Anul şcolar 2011-2012 a fost prezentat de mulţi ca unul al schimbărilor majore, ce ar trebui să aducă un plus pentru actul educaţional, şi asta chiar dacă noua Lege a Educaţiei nu a intrat încă în ”întregime” în vigoare. De ce nu încă? Poate că aşa e obiceiul pe la noi. Sau poate tocmai că o lege aşa de importantă, destinată a schimba total faţa învăţământului românesc şi mai departe a întregii societăţi, trebuie lucrată şi discutată atent cu toţi factorii implicaţi.
Şi atunci rămâne întrebarea firească: de unde anul şcolar 2011-2012 – un an al schimbărilor? Cu toţii suntem de acord că învăţământul este un domeniu prioritar, un domeniu în care modificările trebuie făcute cu grijă şi cumpătare, pentru că eventualele experienţe nereuşite pot distruge generaţii şi pot periclita însăşi existenţa noastră ca naţie. De asemenea, trebuie să acceptăm faptul că o schimbare nu se poate face fără o finanţare serioasă iar noi, ca de altfel mai toate ţările din Europa, străbatem o criză fără precedent. Şi cum pentru fiecare dintre noi e mai aproape ziua de mâine decât cea de poimâine, cu siguranţă, cu toţii la unison, vom cădea de acord că timpul pentru a investi în învăţământ nu a venit încă. Să investeşti în învăţământ înseamnă să investeşti în viitor, chiar dacă într-o primă fază investeşti în ceva nepalpabil. Să vezi dincolo de ziua de mâine este apanajul naţiilor mari, care sunt pe deplin conştiente de destinul şi rolul lor în relaţia cu celelalte state.
Şi cu toate astea, câteva lucruri s-au schimbat. Modul de a organiza un examen, testările iniţiale şi finale, monitorizarea absenţelor sunt măsuri ce nu necesită bani, dar care au un impact puternic asupra sistemului de învăţământ, redându-i, în primul rând, demnitatea şi aranjând valorile în matca lor firească. Să fii dascăl este o problemă de vocaţie şi de mândrie. Anii de după revoluţie nu au făcut decât să ştirbească, pas cu pas, din demnitatea acestora, în special prin neaplicarea legii, dar şi prin tot felul de regulamente ambigue şi permisive, de multe ori în contrast sever cu regulile stricte din şcolile din vestul Europei. Cu toate că în şcolile noastre s-a ajuns să se vorbească mai mult de drepturile elevului decât de obligaţiile acestuia, s-a uitat total de dreptul acestuia de a fi prezent la ore şi de a învăţa. Redând autoritatea şcolii, reinstaurând legea şi impunând criterii şi reguli stricte şi clare în actul educaţional, cu siguranţă, se va obţine o îmbunătăţire.
Cu certitudine, nu este tot ce trebuie să facem, cu siguranţă este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru un învăţământ modern, dar atâta vreme cât noi ca popor simţim mai aproape zicala ”Când tunurile trag, muzele tac”, va trebui să ne punem încă o dată toate speranţele, ca de altfel de atâtea alte ori în istoria noastră, în dedicaţia şi vocaţia celor de la catedră.
