În anul Centenarului Marii Uniri, în loc să avem un nou proiect de țară, scriem despre istoria impusă nouă, românilor, de cei care nu simt și nu gândesc românește, asistăm cum identitatea națională este călcată în picioare, iar România se transformă într-o țară fără replică, fără eroi și mai ales fără speranță.
Despre trecut și asumarea prezentului încerc în fiecare zi, prin prisma meseriei, să formez caractere umane capabile să înțeleagă lecția trecutului. Doar că astăzi ar trebui să vorbim despre viitor, despre noi, cei de aici, și noi, cei de dincolo de Prut. Este responsabilitatea noastră, a tuturor, ca generația de mâine să înțeleagă de ce asumarea istoriei și a prezentului sunt cheia noastră pentru ce va urma. Că atunci când ducem mâna la piept trebuie să simțim o inimă care încă se încăpățânează să simtă românește și că Basarabia este a noastră. Asta ar trebui să dea de gândit celor care se fac a nu înțelege că mișcarea unionistă pornește din suflete în care limba română este limba noastră, iar România și Basarabia sunt părți ale aceluiași suflet. Nu a celor care conduc Uniunea Europeană, nu a Rusiei, nu a Americii, nu a acelora care din umbră încearcă să dicteze ce trebuie să simțim, sau ce trebuie să gândim.
Pentru că așa cum Rusia este țara rușilor sau America este țara americanilor, așa și Basarabia este țara basarabilor. Nu am învățat lecția de istorie, nu ne-am asumat-o și astfel i-am dat uitării pe basarabi. I-am uitat pe Mircea cel Bătrân, pe Vlad Țepeș, pe Mihai Viteazul, sau pe Neagoe Basarab. Am uitat o dinastie al cărei nume este dincolo de Prut.
Atât cât au putut, ei, cei de acolo, au rezistat. În perioada 1812-1918 românii din Basarabia au dus o politică culturală pentru păstrarea identității românești și supraviețuirea obiceiurilor și tradițiilor noastre. Apoi a venit unirea susținută de liderii basarabeni constituiți în Sfatul Țării și pentru 22 de ani am fost din nou unul și același popor. Am respirat aceeași istorie și același present, urmat de o jumătate de secol nedrept, de rusificare și ștergere a identității naționale, fără ca Basarabia să moară.
În anul 2018, România marchează Centenarul Marii Uniri. Îmi mărturisea o bună prietenă din Basarabia că „a venit vremea să scriem ultima pagină a acestei istorii triste, a venit vremea să îmbrăcăm veșmântul național și să fim făuritorii unirii Basarabiei cu țara mamă și totodată, să nu-i dăm uitării pe cei ce s-au jertfit în acei ani, pentru noi cei de azi”. Dar astăzi, Basarabia se uită spre Prut, la Centenarul neîmplinit al nostru al tuturor, români și basarabeni, deopotrivă. Astăzi, este despre Basarabia și crezul ei, oricare ar fi acela, și România transformată într-o țară fără replică, fără eroi și mai ales fără speranță.
