Amintiri despre Tudor Vladimirescu (II)

Există în secolul al XIX-lea mai multe personalităţi cu rol important în păstrarea memoriei lui Tudor Vladimirescu, cel mai important personaj istoric de pe aceste meleaguri. Constantin D. Aricescu a scris o carte editată de Gheorghe Chiţu la Craiova privind desfăşurarea Revoluţiei de la 1821. Nicolae Popescu din Muşeteşti-Argeş a furnizat informaţii preţioase asupra steagului Revoluţiei lui Tudor. Dar să dăm cuvântul istoriei…

Aşa cum aţi mai putut citi în pagina noastră de istorie, istoriografului C.D. Aricescu îi datorăm eforturile pentru executarea portretului lui Tudor Vladimirescu. Fără eforturile acestui scriitor mai puţin important, dar iubitor de istorie, probabil că la acest moment nu am fi avut un portret cunoscut al lui Tudor Vladimirescu. Unul dintre colaboratorii lui Aricescu a fost Nicolae Popescu care a furnizat informaţii preţioase asupra steagului revoluţiei lui Tudor.

Nicolae Popescu din Muşeteşti-Argeş
Din informaţiile pe care le avem despre Nicolae Popescu, acesta a fost grămătic şi chiar fecior în casă şi confident al episcopului de Argeş, Ilarion Gheorghiadis (Vlădica Ilarion) dar şi prim sfătuitor al lui Tudor Vladimirescu. Nicolae Popescu s-a născut în 1801 la Muşeteşti-Argeş şi potrivit tradiţiei familiei sale, a fost văr cu Tudor Vladimirescu.
Într-una din cărţile sale, istoricul G. D. Iscru, specialist în Tudor Vladimirescu, ne spune mai multe despre Nicolae Popescu. Nu se ştie în ce împrejurări a ajuns în serviciul Vlădicăi Ilarion, dar la 20 de ani a trăit cu entuziasm  tumultoasele evenimente din primăvara anului 1821. A fost în a doua parte a secolului al XIX-lea o preţioasă „sursă vie” pentru CD Aricescu care şi-a început atunci documentarea pentru cartea despre Tudor. Prin 1872-1873, la documentarea pentru „Istoria revoluţiunii române de la 1821”, Aricescu l-a folosit ca o sursă importantă. Printre altele, Nicolae Popescu-des amintit în lucrarea lui Aricescu- a furnizat informaţii preţioase asupra steagului revoluţiei lui Tudor: „Steagul cel mare al lui Tudor, subliniază d. Nicolae Popescu de la Muşeteşti-scria CD Aricescu-era zugrăvit în Bucureşti, cu măiestrie, de un călugăr de la mânăstirea Antim, anume David”, informaţia fiind foarte importantă căci, într-adevăr, la amintita mănăstire din Bucureşti se afla un prapure(poate chiar steag), vechi, dar bine conservat, având pictaţi de-o parte şi de alta, cei doi sfinţi ostaşi de pe „steagul lui Tudor”-Sf. Gheorghe şi Sf. Teodor Tiron, cum semnalează şi fostul mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, în lucrarea „Descătuşarea 1821”.
După 1821, Nicolae Popescu s-a căsătorit cu o fiică a „episcopului de Sibiu” (amintire de familie) cu care a avut două fete (Anastasia şi Marghioala) şi doi băieţi (Manole şi Toma). Despre Toma Popescu s-a păstrat în familie tradiţia că l-ar fi cunoscut pe Nicolae Bălcescu şi că pentru a-l întâlni, făcea frecvente drumuri prin Muşeteşti, la Bălceşti, pe Topolog. Nicolae Popescu a murit în 1876.

Despre sfârşitul lui Tudor
Multă vreme familia a păstrat o seamă de obiecte şi documente rămase de la Nicolae Popescu, iar după cum îşi aminteau strănepoatele sale, au fost vizitate în cursul anilor de diferite personalităţi politice şi culturale: lui N. Iorga îi plăcea în chip deosebit să vină pe meleagurile luptătorului de la 1821.
La vremea când Aricescu îi solicita informaţii, Nicolae Popescu, bătrân şi bolnav nu mai putea redacta el însuşi un text. Ne-a rămas doar o preţioasă scrisoare, dictată de Nicolae Popescu, în care face o cutremurătoare descriere a ultimilor clipe ale lui Tudor. Scrisoarea a fost dată publicităţii pentru început în 1992 şi datează din 4 august 1872: „…Istoria lui Tudor, în ceea ce vă poate lămuri deocamdată este ast feliu. Aflându-mă în Braşov, ca persoană ataşată lângă episcopul Ilarion Argeşiu, au venit, după moartea lui Tudor, în raşov, Chiriac Popescu, care ocupa pe lângă Tudor foncţiunea de galatu(aghiotant), spuind episcopului şi la toţi chiar, că pe Tudor, din porunca lui Ipsilantu, l-au scos noapte(a) căpitanul Vasile Caravia din Mitropolia Târgovişti (i), unde era arestat şi l-au dus, împreună cu alţi arnăuţi, pe iazul mori (i), unde, din porunca lui Caravia, arnauţi(i) au înfipt suliţele în spatile lui Tudor, care au căzut în brânci zicând acele cuvinte: Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă şi vă bateţi cu turci(i) şi-i scoateţi din ţară, dar nu cu mine un om desarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mânânce câini(i), Ţări(i) Româneşti şi păsările prin munţi”. Dupe aceea Tudor a murit. Iar ei i-au aruncat trupul în puţul de lângă acest iaz care trecea pe lângă grădina lui Geartolu.
D-l meu! Eu eram dator să fac aceasta –să răspundă solicitării lui Aricescu- ca unul ce am fost cu Tudor şapte săptămâni în Cotroceni, mâncând din masa dânsului, şi care făceam ciornile care mi le dicta episcopul Ilarion în secretu, tot în favorul acestii ţări. Dar posiţiunea mea astăzi nu este aşa de suficientă ca să pot face un asemenea lucru, căci, ca om, am suferit şi sufăr chiar sumă de evenimente triste, din causă că justiţia astăzi la noi în ţeară au adormit demult şi nu se mai deşteaptă. Sunt încă multe lucruri de spus în viaţa lui Tudor, care n-ar trebui să le îngrop cu mine, dar ocazie n-am ca să mă pot întâlni cu dv.”

Urmările asasinatului
Pandurilor li s-a ascuns că Tudor a fost omorât, de teama unei revolte a adunării norodului; au fost amăgiţi că a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost răspândit zvonul că a fost înlăturat datorita trădării.
Oastea lui Tudor, rămasă fără conducător, s-a retras spre Oltenia, reuşind să treacă Oltul pe la Vultureşti. Mulţi panduri nu au vrut însă să se subordoneze eteriştilor şi au plecat spre casele lor.
Prima luptă cu trupele turceşti a fost dusă de pandurii lui Ioan Solomon, lăsat de Tudor comandant al trupelor din Oltenia. El primise o scrisoare de la Goleşti din partea lui Tudor, să vină din Craiova spre Râmnicu Vâlcea pentru a face joncţiunea cu forţele principale care din Bucureşti. Fiind urmărit de turci, care invadaseră ţara pe la Calafat, Solomon are o luptă cu aceştia la Zăvideni (circa 10 km nord de Drăgăşani), însă este nevoit să se retragă pentru a nu fi copleşit de superioritatea turcilor. Aflând că Tudor a fost omorât de eterişti, Solomon a refuzat să se unească cu aceştia şi, lăsând pandurii să plece prin păduri, spre satele lor, a trecut cu nume schimbat graniţa spre Transilvania.
Efectivul forţelor principale ale oastei pandurilor, apreciat la circa 4000 de oameni la trecerea Oltului, a angajat lupta cu forţele turceşti la 27 mai 1821. pentru a se masca locul de trecere a Oltului, a fost trimis un detaşament de 300 de panduri care să reţină şi să atragă forţele turceşti la Drăgăşani.