Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Amintirea războiului în opera literară

Amintirea războiului în opera literară

Submitted by on 9 October 2012articol citit de 1,149 ori | No Comment

Ion Gociu, un scriitor gorjean octogenar cu o prezenţă editorială constantă în ultimii ani, are o biografie foarte interesantă.  S-a născut la 10 mai 1934, în comuna Ciuperceni din judeţul  Gorj. În anul 1970 a absolvit Academia de Înalte Științe Militare București. A ocupat funcţii importante de conducere în ierarhia militară a Gorjului. Este un scriitor care folosește mult istoria în opera sa.

Ion Gociu a publicat trei cărți în doi ani și mai are și alte proiecte

Ion Gociu a publicat trei cărți în doi ani și mai are și alte proiecte

1. În cărțile dumneavoastră se întâlnește des subiectul războiului. Ce amintiri păstrați din perioada aceea?
Când Armata română a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), împlinisem șapte ani. În toamna aceluiași an am mers la școală, în clasa întâia primară. Consecințele terminării războiului (9 mai 1945), m-au prins tot în clasa întâia, dar de liceu. Eram destul de mare și mi-au rămas întipărite multe situații care m-au impresionat atât de mult, ce   nu pot fi uitate.
Declanșarea ostilităților în Europa avuseseră loc în anul 1939, când Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă și-au  atacat vecinii pentru revizuirea frontierelor.
…Cred că era în vara anului 1939, când, într-un car tras de două vaci, am ajuns cu peripeții, în gara orașului Târgu-Jiu. Cu alți vecini, și mama mea care avea car și bovine de tracțiune, fusese chemată de primărie pentru a face oficiul de cărăușie gratuită, la transportul porumbului repartizat comunei Ciuperceni. În povestirea „Lungul drum al târgului” din volumul „Din Văianu la Toronto” descriu, pe lângă altele, destul de emoționant contactul meu cu soldați în stare de luptă. Pe rampa de descărcare a vagoanelor era amplasat un tun cu muniție expusă la vedere și, zic eu acum, deservit de o grupă de militari care aveau misiunea de  apărare antiaeriană a  gării Tg.Jiu. Tunul era de calibru 20 mm Oerlikon. Calibru și marca tunului am realizat-o după 14 ani, când, cu acest fel de tehnică de luptă am luat contact direct în școala militară.
Înștințarea populației despre declanșarea mobilizării s-a făcut prin două mijloace: prin clopotele bisericilor, care timp de o săptămână băteau fără motiv în mijlocul zilei și chiar seara, și toboșarul comunei care umbla prin sate anunțând mobilizarea și obligativitatea bărbaților apți de armată, de a fi pregătiți să se prezinte de urgență la Centrele militare, atunci când le veneau Ordinele de chemare.
Acest eveniment a creat o stare de îngrijorare și emoție colectivă în comună; cei certați din diverse pricini se împăcau, tristețea părinților era fără margini, plânsul sfâșietor al mamelor la care participam și noi copiii „că n-o să-l mai vedem pe tata!”,  rechizițiile și achizițiile care se făceau pentru armată, erau motivele disperării.
Interesant este un fenomen. Nunțile se făcea parcă mai abitir decât în vremuri normale și nu țineau cont că ginerele, mâine poimâne, trebuie să plece la război. Oare, era ideia: „Să nu i se piardă neamul?”  Înainte și după începerea războiului, numai la mine în vecini au avut loc patru nunți (și sora mamei mele) și toți mirii au murit, femeile născând copiii care mai trăiesc și azi, după moartea tatălui. Toate aceste femei nu s-au mai măritat, așa cum a fost și soarta  Mărgăretei din romanul „Maia.”
După începerea ostilităților s-au adăugat și alte elemente dramatice:
– primirea veștilor sumbre de pe front, a celor morți și a dispăruților, care creau o adevărată jale colectivă și pelerinaj la cei năpăstuiți și nevestelor tinere rămase „grele”;
– întoarcerea răniților, fără o mână, un picior, un ochi, sau alte răni grave, considerați norocoși  chiar dacă erau mutilați pe viață.
În finalul războiului (toamna anului 1945) orașul Târgu-Jiu era plin de trupe sovietice ce făceau parte din Frontul Doi Ucrainian. Cazarma regimentului 18 Gorj, care era dislocat pe front și însoțea trupele românești prin munții Tatra, era ocupată până la refuz de soldații sovietici. În clădirea Liceului Tudor Vladimirescu, a Liceului Ecaterina Teodoroiu și a Școlii Normale, s-au instalat Spitale de Front pentru răniții sovietici. Pe acoperişurile din tablă galvanizată a celor două licee din centrul orașului, mulți ani după terminarea războiului, a dăinuit emblema Crucii Roșii încadrată într-un cerc alb.
În spațiul unde este construit cinematograful Dacia și la intersecția străzilor de atunci, General Tell și Dragalina, a fost instalat pe două secții un atelier  de reparat tehnică militară, de la care au rămas abandonate o lungă perioadă de timp două tancuri T-34. Au fost dezmembrate prin tăiere cu sudură, abia în anii ’50. În acest loc,  unde acum este bustul eroului de la revoluție colonelul Petrescu și placa eroilor gorjeni din același timp, precum și locașul de cult Prezbitian, sub ochii mei s-a întâmplat un accident groaznic.
Îmi plăcea să privesc la militarii sovietici, oameni pașnici și iubiți de vecinii la care erau cazați, mecanici, care îmbrăcați în salopete negre, lucrau la reparat tancurile armatei lor. Vaselina și uleiurile slobozite din motoare degaja un miros mineral puternic, care mă atrăgea. Copil de 12 ani, plecam de acasă la liceu mai devreme și „căscam gura” la activitatea lor. Într-o zi frumoasă de iarnă, (era prin februarie în anul 1946) un tanc întors dintr-o probă de verificare a funcționării în mers, când a intrat în curtea respectivă, dintr-o mișcare greșită a conductorului  care agățase cu șenila stâlpul porții, a tras mai mult de manșă și a strivit sub ochii mei, un soldat care, ferindu-se din calea lui, se lipise de alt tanc ce staționa. Și eu, pironit, priveam, cum, după șase ani, la terminarea războiului, se zbătea în sânge trupul nefericitului bărbat scăpat de gloanțele inamice. M-au trezit la realitate urletele de durere ale colegilor săi…
E înmormântat în Cimitirul militar în zona soldaților sovietici. A fost ultima mea „aventură” urmată de multe nopți de nesomn. Cine a stabilit locul de amplasare a statui, a plăcii comemorative și a lăcașului de cult, chiar în acest perimetru? Oare, prividența?

2. V-au influențat cele văzute și auzite pentru a alege cariera militară?
– Nu! În schimb am fost atras de ținuta militară fiindcă era frumoasă. Un copil orfan de război din satul meu, intrase la Liceul Militar din Craiova și venea acasă îmbrăcat militar . („Maia” vol.I.) Era cu doi ani mai mare ca mine și uitându-mă la el îmbrăcat în haine din stofă fină kaki și la mine în haine de dimie grosieră, gândeam că așa o să fiu și eu, când voi fi mare.
La terminarea liceului, (1952) Școala Medie Tehnică Financiară, aveam trei posibilități: să merg în serviciu, (aveam repartiție la   Banca de Stat din Turnu Severin) să dau examen la o facultate sau la școala militată, unde erau oferte, pentru care veneau ofițeri să ne selectioneze. Se uitau la noi să ne vadă cât eram de frumoși și apți fizic. Nu trebuia decât o cerere depusă la Centrul militar.
Și am ales școala militată. Pentru o facultate, părinții nu mă puteau ajuta (în urma mea mai erau doi frați ce urmau liceul) și eu doream să fiu mai mult decât un simplu funcționar. Mama care mă adusese la liceu mi-a zis: „Te-am făcut contabil, noi ne-am luat mâinile de pe tine!”
Cele văzute și auzite despre ofițeri, avantajele care nu erau de neglijat în anii școlarității, plusul de prestanță ce mi-l imaginam în sinea mea, de cariera dorită, m-au atras spre viața militară, necunoscându-i și servituțile pe care le-am îndurat 40 de ani, în special  supunerea necondiționată și privarea de libertate. Așa am ajuns, prin voluntariat, ofițer.

3. Ce carte se află pe masa de lucru a scriitorului Ion Gociu?
Volumul doi al romanul „MAIA”  și sper să fie, dacă nu mai valoros decât volumul întâi, cel puțin tot atât. Mi-am testat cititorii dintre cei care  m-au lăudat uneori prea mult de m-am simțit stânjenit. I-am rugat să-mi spună ce i-ar interesa să afle în volumul doi în urma lecturării volumului întâi al romanului! A fost un test și pentru ei  din partea mea, să văd dacă laudele nu-s formale și dacă au citit romanul. M-au uimit doamnele, care predomină în laude și în special cele de la frizeria unde mă tund. „Vor să știe ce se întâmplă cu Brândușa și Petrică, frații vitregi și, bineînțeles care-i deznodământul acțiunii. Intenționat, suspansul rămâne în volumul întâi și nu se lasă cunoscută soarta eroilor. Volumul  se întrerupe deliberat, brusc.

Comments are closed.