Moto: „Ne pare rău şi v-om purta în gând
Până veni-vom şi noi, rând pe rând
Căci astfel ne e scrisă tuturor
Celor ce vor şi celor ce nu vor”
Gheorghe Porumbel
Aceleaşi gânduri de nostalgie care învăluiesc sentimente de neînţelegere pân’ la revoltă sunt la fel de actuale. Timpul odată cu trecerea lui aşterne: amintiri, uitări, regrete ori alte trăiri sufleteşti. Peste câteva zile se-mplineşte anul. În penultima seară de mai, va fi exact un an, de când inginerul Dăianu Ilie nu mai este laolaltă cu noi toţi, cu noi cei ce-i vom duce dorul şi amintirea, atâta vreme cât fi-vom pe aceste locuri, pe unde nici gândeam că el nu ne va mai fi alături. Pe atunci era o seară de sâmbătă, frumoasă şi caldă, tihnită chiar şi nimic nu lăsa a se întrezări ce avea să urmeze.
Îl întâlnisem pe Iulică, aşa cum îi spuneam noi toţi, cei ce-l cunoşteam de zeci de ani, de două ori în acea zile. Era bine dispus ca de obicei. Mai întâi în jurul prânzului la o masă de pomenire, unde deşi venise târziu se grăbea să plece. Eu mai nedornic cu graba, asemenea altora am rămas pe aceleaşi locuri, ba chiar cu mirare, la cei ce nu mai terminau cu treburile parcă niciodată. Către seară, pe podul ce uneşte malurile Gilortului, de la fostul 23’ ne-am petrecut cu maşinile şi iar ne-am salutat aşa cum făceam de fiecare dată. Era la fel de voios şi parcă de grăbit. Am aflat câteva ceasuri mai târziu că urma să ajungă din nou până acasă, iar apoi să plece şi tot aşa, cum se întâmpla mai în fiecare zi. Nu aveam a şti şi cu neputinţă a crede, că avea să fie ultima dată când ne vedeam. Peste câteva minute, la apelul telefonului, la care bine-mi amintesc nici că mă-ndemnam a răspunde, convins fiind că-i unul ce mai poate aştepta, fiind antamat într-o discuţie, ce auzeam nu puteam crede şi … chiar nu era de crezut!
Iulică Dăianu împlinise cu patru luni mai devreme 53 de ani. În ultimii şapte-opt ani îşi pierduse ambii părinţi, tatăl său Iulică G. Dăianu iar apoi Măriuţă. Avea însă acasă o familie ce-l aştepta mereu: soţia Daniela şi fiica lor cea dragă Maria, ce poartă numele bunicii, străbunicii şi răstrăbunicii din Casa Dăienilor dinspre Rânca.
Drumurile vieţii l-au plimbat mult, l-au îndepărtat şi l-au ţinut la distanţă de casa sa, însă de fiecare dată a revenit sus lângă Plăieţ, acasă, aşa cum o făcuse pentru ultima oară şi-n cea mai tristă zi a anului trecut, pentru el şi pentru noi toţi, cei ce i-am fost apropiaţi. După anii de şcoală parcurşi la Novaci, la terminarea liceului a fost admis, în vremurile de dinainte de ‚89 la Politehnică, devenind ulterior inginer în domeniul auto, specializare pe care a îndrăgit-o mult în scurta-i viaţă de care a avut parte. Prin repartiţie, chiar dacă media de absolvire i-ar fi permis să aleagă un centru industrial dintr-o mare urbe a ţării şi de astă dată, a optat pentru a fi cât mai aproape de casă şi de cei de acasă. A ales postul vacant de la Sadu, aflat la aproape 50 km fiind cea mai apropiată opţiune sub aspect teritorial, cum am precizat. După vremurile tinereţii, după alte necazuri ce l-au pândit şi încercat de-a lungul timpului şi din care, cu greu ne e a înţelege prin ce a putut trece şi de cât zbucium avut-a el parte, când şi-a pierdut fetiţa după câteva luni de viaţă, timpul, acelaşi prieten şi duşman invizibil, acelaşi tovarăş al existenţei noastre l-a dus mai departe, iar în anii plini de incertitudini privind locurile de muncă, în noul context postdecembrist, într-o atmosferă în care n-a vrut să decid pentru alţii, a ales ca el să fie ce-l ce pleacă, fără să decidă cine trebuie să mai rămână sau nu. Au urmat din nou zile, care au devenit săptămâni, iar aceştia luni şi lunile au depăşit anul, până ce a început un nou drum, o nouă filă profesională, lucrând o vreme în domeniul asigurărilor, în reşedinţa judeţului. Fire ataşabilă şi prietenoasă, veşnic deschis şi dispus la comunicare, în cele din urmă va lucra în cadrul Autorităţii Rutiere din judeţul nostru, instituţie pe care o şi conduce până-n 2012.
Deşi i se ivesc oportunităţi de a pleca mai departe, de a urca trepte ierarhice în domeniul unde activa, refuză orice variantă. Doar nu era să plece atât de departe de casa şi de locurile sale, în jurul vârstei de 50 de ani, fiindcă toată viaţa căutase a se întoarce mereu acasă, cu navetă săptămânală-n tinereţe şi zilnică mai apoi, aşa cum mulţi n-ar fi făcut-o şi poate de asta nici că-l înţelegeau.
Dar cum zice vorba românească, atunci când îi fu drag să trăiască, fulgerător se despărţi de toate cele câte îi erau dragi, iar acel moment, parcă-n concordanţă cu întreaga-i viaţă, a fost între două drumuri. Doar ce sosise pentru a lua un instrument de lucru, fără a zăbovi şi-n timp ce se-ntorcea către maşină, spre poarta pe care numai ce intrase cu ceva minute-nainte, drumul vieţii sale se opri, pentru totdeauna.
N-am înţeles şi nici nu putem a o face, de ce-i soarta aşa nedreaptă. Deşi trecut-a anul, simţămintele şi regretele şi imposibila acceptare a situaţiei sunt la aceleaşi cote. Poate că cineva ori ceva de acolo de unde nu ştim nimic şi nimeni nu ne spune ceva concret, poate a hotărât ca ultimele clipe să fie acolo unde i-a plăcut cel mai mult să trăiască, în curtea casei sale, la doar câţiva paşi de cele ce-i erau alături – fiica şi soţia!
Doar în vis te întâlnim,
Mai mult nu se poate ştim
Dar ni drept poruncă-n gând,
Nu te vom uita nicicând!
