Ieri după-amiază, m-am bucurat de vizita unui fost elev, actualmente student la o Facultate de Inginerie în anul III. După ce am depănat mai multe amintiri din anii de şcoală, despre profesori şi foşti elevi, inevitabil, am ajuns a disputa despre facultate, profesie şi viitor. M-a bucurat nespus modul optimist de a percepe viaţa, specific unui tânăr de 22 de ani, dar, mai ales, unuia care ştie ce vrea să facă, cu atît mai mult cu cât străbatem aceste vremuri tulburi, când mulţi dintre noi şi-au pierdut busola. Mi-a vorbit melancolic despre colegii lui de grupă care au abandonat facultatea (nu mai puţin de jumătate), cu regret despre oportunităţile de angajare în ţară, dar plin de încredere în posibilitatea continuării studiilor în străinătate şi în eventualele avantaje datorate unei integrări pe piaţa muncii mai rapide după finalizarea acestora.
Astfel, am aflat că doar în acest an statul român pune la dispoziţia tinerilor, pentru continuarea studiilor în străinătate, nu mai puţin de 800 de burse, la care se mai adaugă un număr semnificativ oferit de statele Uniunii Europe, SUA, Japonia, prin intermediul ambasadelor acestora în România. Procesul este pe cât de simplu, pe atât de serios şi debutează cu depunerea unui dosar la una din facultăţile vizate, unde, în funcţie de studiile şi activităţile realizate până în acel moment, poţi fi sau nu acceptat. După primirea acceptului, poţi opta pentru o bursă oferită de şcoală sau de statul respectiv, sau una oferită de statul român. În ambele situaţii, primirea acceptului implică obţinerea unor certificate lingvistice, care se obţin anevoie şi doar în urma unor examene serioase.
În acelaşi timp, un proces care, în mod normal, în străinătate se desfăşoară într-un timp destul de lung, debutând cândva în februarie, este redus la maxim două săptămâni în universităţile din România. Astfel, proaspăt absolvenţii de liceu, în goana lor de a prinde un loc bugetat, acceptă orice ofertă, ajungându-se în situaţii hilare, când absolvenţi de filologie sau arte, pentru care disciplina matematică se numeşte, de fapt, aritmetică, devin studenţi la inginerie, matematică sau fizică. Nu trebuie să ne mai mire sau să ne mânie faptul că ţara noastră este una „fruntaşă”, la nivel european, în ceea ce priveşte rata abandonului şi a eşecului şcolar.
Fiecare naţie are specificul şi tradiţiile ei impregnate adânc în propria conştiinţă, în secole şi milenii de frământări. Şi asta e bine. În schimb, dacă vrem să ne înţelegem pe noi, ca popor ce nu mai doreşte să repete greşelile trecutului, trebuie să învăţăm din ce-a fost, dar, dacă vrem o altfel de viaţă, privirea trebuie să scruteze viitorul.
Iată un motiv suficient ca să lăsăm polemicile şi discuţiile sterile ce ne despart şi, utilizând „modelele” din alte state europene alături de care visăm să ne integrăm, să alegem acea variantă care va asigura „altceva” – reale oportunităţi pentru absolvenţii noştri.
Ne bucurăm cu toţii când auzim de câte un român care, ajuns în vest, devine foarte apreciat şi ocupă o poziţie importantă, dar uităm de mult prea numeroşii absolvenţi de liceu sau de facultate care, odată ajunşi acolo, devin şomeri, sau, în cel mai fericit caz, muncitori necalificaţi. De când am intrat în UE, asigurăm cu oarece mândrie naivă toate muncile agricole şi necalificate din Spania până în Germania şi din Ungaria până în Irlanda. Nu mă înţelegeţi greşit, cred în muncă şi în valenţele pozitive ale acesteia, dar poate că acum e timpul să ne dorim altceva.
Optimist ca de obicei!:)
A cere, în ziua de azi, unui elev să opteze pentru o facultate este ca şi cum i-ai cere unui ignorant religios să-şi aleagă una din credinţele lumii şi să adere la ea ca să-şi mântuie sufletul! Se botează, dar habar n-are ce-i ăla postit, şi când vede că religia e cu conştiinţă, cu înfrânări, cu voluntariat, zice „Ăăă, păi n-am ştiut că-i greu!”, şi ori alege „varianta scurtă”, să mituiască un popă care… să-i ierte păcatele, ori renunţă la a fi creştin practicant, căci e mai comodă lenea decât bătutul mătăniilor…
Ca de obicei, cel mai bine se descurcă acei cu bani, care îşi pot permite luxul de a-şi cumpăra o diplomă, cu care oricum n-o să aibă ce face, pentru că vor moşteni (dacă nu intră-n faliment, bine-nţeles) afacerea mămicii sau tăticului, pe care o vor pune relativ rapid pe butuci dacă nu-i suficient de mare încât să poată produce mai mulţi bani decât poate prostu’ familiei (sau proasta neamului, la alegere…) să cheltuiască.
Mai sunt şi copii inteligenţi, care reuşesc să se aleagă cu o bursă de studii în străinătate. Cinste lor! Dar aici sunt două probleme: ori aleg să rămână în străinătate, şi atunci statul român a pierdut nişte bani (dar nu-i bai, că nu-s nici primii şi nici ultimii, iar cantitativ nu fac TOŢI cât frunzuliţa Evei-Udrea!), ori aleg să vină acasă, unde să fie refuzaţi ca fiind „overqualified”, sau să dovedească astfel că nu sunt suficient de inteligenţi pe cât se credea, dacă se-ntorc ca să cotizeze la bunăstarea lui Funeriu, Igaş, Boc, Woodrea & co, ejusdem farinae!
Cea mai bună ar fi varianta în care statul să investească bani în copiii deştepţi – să-i şcolească şi, la întoarcere, să le dea şi nişte bani (europeni) ca să-şi facă o firmuliţă cu care să îşi poată dezvolta o afacere, urmând ca, din creşterea afacerii, statul să-şi recupereze banii investiţi în copii, fie ei şi viitori notari la Păuneşti…
Ştiu un pic cam cum e cu nişte studenţi români aflaţi la studii în Anglia. Dacă nu au susţinere şi de-acasă, mare şmecherie nu fac: stau doar în cameră, călare pe învăţat, sau prestează în paralel o muncă, însă asta în detrimentul învăţăturii pentru care s-au dus la mii de kilometri de casă.
Drept e şi că mulţi freacă fericiţi veceurile prin străinătate, dar ce alternativă au acasă? Un tip mai de pe la malul mării a împrumutat nişte bani ca să-şi facă o pensiune. Cum asta e o chestie sezonieră şi cu concurenţă mare, iar ratele sunt tot anul de plătit, omul şi-a lăsat familia să se ocupe de afacere iar el a plecat în Anglia ca să muncească pentru achitarea ratelor! Chiar dacă e un tip mai şcolit, nu s-a înghesuit nimeni, nici măcar (sau mai ales!) pe vreme de criză, să-l angajeze pe un post conform calificării sale, aşa că spală fericit maşini şi trimite câte 1000 de euro acasă, ca să-şi plătească ratele la bancă. Alternativa era să stea acasă cu mâinile-n sân şi să se uite cum îi ia banca afacerea…
Şi ca să-nchei: mă mir că se acordă vreo 800 de burse, ca să înveţe copiii în străinătate! Probabil că Funeriu n-a priceput că nu-i nevoie de şcolarizare europeană pentru tinichigii, ospătari, barmani şi alte meserii dragi sufletului prezidenţial! Şcoala românească scoate tâmpiţi şi e bine-aşa, lasă-i aşa că vin alegerile, ce, te-ai plictisit deja de guvernul Boacănă? Manelistu’ român nu s-a plictisit, el mai vrea, că-i masochist! Crezi că un inteligent se mulţumeşte cu o găleată portocalie? Oricum, şi cu 800 (din care nu ştiu dacă se mai întorc 100), şi fără 800, IQ-ul mediu al naţiei tot către 0 tinde asimptotic, ca trend, aşa că… Sau cum era bancul ăla? Cu ceapistu’ de pe vremea ailaltă, căruia vine un reporter de radio să-i ia un interviu, asigurându-l pe ţăran că o să fie auzit şi până-n America!
– Până-n America?, se-ntreabă ţăranul Atunci… HEEEEEEEEEEEEELP!
A bon entendeur, salut!…