Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Alegerile falsificate, marcă înregistrată în România

Alegerile falsificate, marcă înregistrată în România

Submitted by on 16 December 2009articol citit de 2,293 ori | No Comment

La acest moment, România trece printr-un moment dificil datorită faptului că ultimele alegeri au adus mai multe acuzaţii de fraudă. Din nefericire, România reînnoadă o tradiţie interbelică în care partidul aflat la guvernare îşi impunea punctul de vedere indiferent de protestele Opoziţiei. Se poate spune că democraţia interbelică a fost doar o închipuire, partidul chemat la guvernare făcea guvernul şi apoi câştiga alegerile. Scandalurile de corupţie nu au lipsit nici în perioada dintre cele două războaie mondiale, cum nu lipsesc nici în prezent. Dar să ne întoarcem la istorie…

În toată perioada interbelică, alegerile au fost falsificate în favoarea guvernului organizator

În toată perioada interbelică, alegerile au fost falsificate în favoarea guvernului organizator

Un lucru era foarte important, regele era elemetul-cheie al vieţii politice, cu toate că la noi se folosea principiul “Regele stăpâneşte dar nu guvernează”.  Potrivit Constituţiei din 1923 el putea să-şi aleagă miniştrii după bunul plac, inclusiv din afara Parlamentului dar putea la fel de bine să-i şi demită, deşi era obligat să ţină cont de dorinţele partidului majoritar din Parlament. Regele Ferdinand (1914-1927) a respectat în general regula jocului, nu şi Carol II (1930-1940).

Democraţie doar pe hârtie
Primul ministru şi ceilalţi membri ai cabinetului trebuiau să coopereze cu Parlamentul şi, în caz că nu reuşeau, erau obligaţi sa demisioneze. Regele era cel care le numea succesorii. El era cel care sancţiona toate legile, exercita largi prerogative discreţionare în interpretarea legilor prin dreptul de a emite regulamente menite să detalieze legile aflate deja în funcţie. Carol al II-lea, cel care a aplicat la maximum toate prerogativele, avea autoritatea de a negocia şi de a încheia tratate de alianţă, putea declara război ori să facă pace.
În pofida celor susţinute de unii, sistemul politic din România interbelică a fost democratic doar în definiţie. Ca şi înainte de primul război mondial, partidul ales de către rege se afla în avantaj având în vedere că organiza alegerile. În perioada menţionată,  în România, Parlamentul a fost o prelungire a Executivului. De fapt, rezultatele alegerilor arată clar cât de importantă a fost pentru partidul aflat la putere organizarea alegerilor. Partidul Liberal a obţinut, în 1922, când a organizat alegerile, 222 de locuri în Camera Deputaţilor, comparativ cu cele 147 obţinute de restul partidelor. În 1926, când nu se mai afla la putere, a fost reprezentat de numai 16 deputaţi în timp ce anul următor, revenit la putere, acesta a câştigat 319 locuri.
În competiţia electorală din judeţul Gorj pentru un loc în Parlamentul României, în Camera Deputaţilor, s-au aflat în perioada interbelică în luptă 21 de partide politice şi 29 de candidaţi independenţi. Având în vedere că PNL s-a aflat la guvernare între 1922-1926 şi 1933-1937, şi în alte perioade mai scurte, acest partid a obţinut la Gorj 20 de mandate, PNŢ-13, Partidul Poporului -8 şi diverse forme ale Partidului Ţărănesc. În total, în Gorj s-au distribuit în această perioadă 52 de mandate. La Gorj, PNL a atins popularitatea maximă în 1922 cu 77,3% din voturi şi minimă la sfârşitul aceluiaşi deceniu cu doar 10,5%.

Opoziţia, un decor în perioada interbelică
În baza Constituţiei din 1923 şi a legii “primei electorale” din 27 martie 1926 care stabilea  că partidul care obţinea 40% din totalul voturilor, primea 70% din locurile din Parlament, plus că restul se împărţea între toate partidele.
Aşa s-a ajuns la majorităţi covârşitoare,  Opoziţia fiind lipsită de putere, activitatea Parlamentului a devenit una guvernamentală. Foarte important, în perioada interbelică au fost aproximativ 2500 de interpelări dar numai 220 dintre acestea au fost de fond, majoritatea fiind adresate de către un mic număr al deputaţilor din opoziţie. În acest timp însă nici un guvern nu a căzut şi nici un ministru nu a fost obligat să demisioneze.

Despre alegerile de altădată
Atacuri la persoană, injurii, candidaţi ridicaţi la superlativ şi, dimpotrivă, candidaţi târâţi în mocirlă de adversarii politici, acuze de cenzură, de fraudă şi de corupţie, iar lista ar putea continua. Dacă vă sună cunoscut să ştiţi că nu este vorba de ciclurile electorale din România postdecembristă, ci de acelea din perioada interbelică, considerată de mulţi drept una dintre cele mai democratice şi mai înfloritoare din istoria noastră.
De asemenea. corupţia era şi ea la ordinea zilei, presa vremii demonstrând, cu documente, că, în anul 1933, primarul Protopopescu atribuie pavarea unei străzi din Bucureşti, fără licitaţie, unor apropiaţi, familia Rudenberg, fără ca până atunci firma familiei respective să mai fi realizat o asemenea lucrare în Capitală.
Un mizilic însă, în comparaţie cu atacurile dure la persoană din ziarele vremii, cum a suportat, de exemplu, gorjeanul nostru, Grigore Iunian.  „Domnul Grigore Iulian are un metru şaizeci. Orice ar face, oricât s-ar zbate nu se poate ridica un milimetru mai sus (…) toată răutatea lui, toată meschinăria lui vine din acest miniaturism“. Aşa era caracterizat de oficiosul „Dreptatea“ un disident din PNŢ.
Fruntaşii liberali îl catalogau pe Ghiţă Pop drept „un comunist şi un bolşevic, un om păcătos, un trădător de neam“.

Aveau şi ei mogulii lor
Absenteismul din forul legislativ era taxat şi el, ca şi acum, în presa interbelică: „Şedinţa începând la o oră nepotrivită, dupămasă, doi senatori s-au absentat, preferând ca astăzi să doarmă acasă“. În plus, arestarea unor jurnalişti sau directori de ziare consideraţi incomozi nu suprindea pe nimeni. Iată ce declara Nae Ionescu despre cele petrecute în perioada Regenţei, când guvernau ţărăniştii: „La 4 ianuarie 1930, d. Maniu îmi confisca ziarul în care nu făceam decât să reproduc declaraţiile pe care d-sa le făcuse în opoziţie“. Este vorba de „Cuvântul“, care dusese o campanie pătimaşă pentru înlăturarea liberalilor de la putere şi înscăunarea partidului condus de Iuliu Maniu. Nae Ionescu continuă, arătând că, cu două zile înainte de confiscarea tirajului gazetei, „d. Maniu m-a condus prieteneşte până dincolo de uşă şi m-a asigurat de statornicia sentimentelor sale, subliniind necesitatea absolută a colaborării noastre. Asta la 1,20. Ceea ce nu-l impiedică însă ca la ora 1,25 să cheme telefonic Siguranţa Generală, cerându-i să mă pună în urmărire“.

Chiar şi pomeni electorale
Presa vremii abundă de articole referitoare la alegeri, prezentate în funcţie de orientarea politică a fiecărei gazete. Bunăoară, în 1921 se vorbea deschis în presă despre pomenile electorale. „Noi, liberalii, vom face ca Averescanii: prin imagini de orice fel, cu chipul lui Ionel Brătianu purtat în vârful unei prăjini, prin manifestaţie exterioară muzică, tămbălău, alcool etc. vom aduce masele de ţărani şi muncitori la vot bine pregătite sufleteşte în favoarea noastră“, scria Vintilă Brătianu, proaspăt perdant în întrecerea electorală, în ziarul „Ţara nouă“. Şi ziarul Curierul, din 9 decembrie 1928, face vorbire despre legătura dintre alcool şi politică: „Propagandiştii liberali s-au fixat la această lozincă electorală nouă: vin la discreţie!“.

Comments are closed.