Adverbul se învaţă… la istorie

Din ciclul „Punctele de la dosar, mai tari ca întreaga activitate pedagogică” m-am gândit să vă prezint acum un caz ce vă va lăsa, stimaţi cititori, cu gura căscată. Un stimabil profesor de istorie, întâmplător… sau nu, lider portocaliu la o comună… „care este”, a publicat, la un moment dat, un studiu despre… adverb. Vă veţi întreba, cu siguranţă, cum a ajuns, respectivul, specialist în gramatica limbii române, atât de specialist încât să dea lecţii şi altora de teapa sa, scriind o carte despre onorabila parte de vorbire. E drept că acum predă franceză, ca a doua specializare, dar de aici şi până a povesti într-o carte despre adverbul limbii române, mai va! Explicaţia e, însă, pe cât de simplă pe atât de neaşteptată. *Mnealui nu e autodidact, nu e vreun savant înnăscut, ci, pur şi simplu avea nevoie de puncte la dosar, care le câştigi dacă publici o carte, iar editura la care a apelat l-a rezolvat, doar că nu avea altă carte disponibilă pe care să i-o dea să o plătească şi să-şi pună numele pe ea. Ei, cred că la asta nu v-aţi aşteptat, dragi cititori din afara sferei învăţământului, pentru că cei dinăuntru ştiu cu ce se mănâncă asta. Că se schimbă autorul şi coperta şi gata o nouă carte, iar cazul nu e singular. Nu vreau să spun aici că toţi dascălii, că-s profesori sau învăţători, fură când e vorba de punctele de la dosar, dar se ştie că mulţi fac asta. Adeverinţe false de participare la diverse proiecte, articole, studii sau chiar cărţi furate, pur şi simplu, sau vândute de edituri sau chiar de autori. Eiiii, nu mai sunt editurile ce au fost odată. Pe vremuri adevăraţi scriitori stăteau cu manuscrisele în sertar, pentru că nu le erau acceptate de puţinele edituri care existau. Era o adevărată sărbătoare să fie acceptat un text spre publicare. Acum, toată lumea publică… Fură de pe net cu copy şi paste, de la alţi autori, texte întregi şi nimeni nu are treabă. Merg cu textul la tipografie şi pleacă acasă cu memorabila carte. Banul contează. Ba, unii, conştienţi că acele cărţi ieşite de sub tipar pe numele lor sunt nişte plagiaturi atât de flagrante şi atât de uşor de dovedit, scot numai atât de puţine exemplare cât permite tipografia cu pricina, în funcţie de tehnologia fiecăreia, pun cartea la dosar, iar cu restul de exemplare preferă să dea la coş, ca să nu mai vadă şi alţii ce îndrăzneală au avut. Cazul prezentat mai sus e dintr-un judeţ învecinat Gorjului, dar avem şi la noi astfel de specimene. Astfel, te trezeşti cu o învăţătoare, care-ţi trânteşte o carte despre Brâncuşi, încât zici că mănâncă opera acestuia pe pâine de când s-a născut… şi exemplele pot continua. Nu demult, am avut ocazia să văd cum se procedează. O tânără timidă, cu vina-n ochi, aştepta la editură cu textu-n mână, să fie băgată în seamă. I-a venit rândul, a spus că vrea să publice o carte, a dat textul, a plătit şi i s-a spus când să vină. N-a avut, săraca, decât o singură zvâcnire. Să fie un număr cât mai mic de cărţi. E drept că, atunci când eşti dascăl în România, e greu să cheltuieşti banii ca să scoţi o carte. Să te baţi, însă, în puncte cu un profesor dedicat, care-și face activităţile în realitate, care face cercetare, care lucrează poate ani buni ca să scoată o carte, când tu eşti un hoţ de puncte şi de inteligenţă, e o mare nemernicie…