Iar a scăpătat iunie cu valuri de căldură peste Valea Motrului. Privit dinspre fruntea Tehomirului, râul sclipeşte adânc, furişându-se ca un balaur din poveste pe lângă pintenii de piatră tocită din Coasta Brebinei. Aici, cu ceva decenii în urmă, câţiva meşteri mari au scormonit în măruntaiele pământului, au luat balastul şi l-au aşezat milimetric între versanţii munţilor, în corpul barajului de la Valea Mare. De atunci, vuietul văii a coborât în amintiri, iar zăvoaiele cu pieptul scrijelit de cupele excavatoarelor deveniseră neprietenoase chiar şi pentru turmele de miei pierdute printre pâlcurile de arini. S-a arătat însă un tânăr cu un proiect, care a răpit o fâşie de lumină din apa râului şi a deviat-o înspre căldările adânci, săpate la Valea de Hotare. Această aripă a râului a umplut rănile pământului cu un uriaş ochi de ape, în care nopţile senine semănau ca într-o dioramă toată puzderia de stele a cerului.
Aşa s-a născut salba de lacuri din vecinătatea Padeşului, o minune împlinită prin lucrul bine făcut, prin iubire şi respect faţă de natură. Acesta a fost începutul înfiripării raiului în viaţa sătenilor de aici şi orânduirea locurilor pentru a-şi dobândi renumele de mai târziu. Peste boltirile prundişului istovit de-atâta durere, an de an, s-au întemeiat fascinante aglomerări de vegetaţie, de la păpurişul din buza lacurilor, la pădurile de arini, sălcii şi pluţi care au încununat cu verdeaţă şi izvoare peisajul capricios de altădată. Peste lacurile limpezi şi răcoroase au început să zburde vântul şi furtunile, ridicând cohorte de valuri şi alungând pescarii. Împlinirea lor în acest ţinut silvatic a adus apa în fântânile satului sfâşiate de seceta vremelnică, a scos din cotloanele norilor ploile, care uitaseră să mai dăruiască rod grădinilor şi ogoarelor întinse după dealuri.
Oglinzile apelor au fost zărite de păsări şi s-au pripăşit aici, într-un paradis al lor, pescăruşii, stârcii albi şi cenuşii, raţele sălbatice, lişiţele, berzele, aproape tot păsăretul de baltă. În adâncuri, prin ferestrele cu lujeri de plante subacvatice au apărut şi săgetează apa bancuri de caras şi clean, mreana, roşioara, regina, albitura şi chiar păstrăvul indigen, rătăcit din bulboanele înspumate ale Motrului. Pe maluri îşi încercau pasiunea pescari din toată Oltenia. Veneau aici pentru carasul dulce şi curat al acestor lacuri, mult mai gustos decât capturile făcute de ei la Olt sau Dunăre. Descinderea lor era motivată totodată şi de răcoarea munţilor de aici, de priveliştea încântătoare a locurilor.
În zilele toride ale verii, pe luciul apei se legănau bărcile cu tineri veniţi la agrement, înotul şi scăldatul aduceau aici toate vârstele împrejurimilor, într-o sărbătoare a veseliei şi bucuriei de a trăi şi a te mişca într-un spaţiu uluitor de atrăgător şi sănătos. Era atâta inocenţă în acest ritual existenţial încât copiii se împrieteniseră cu berzele, până când una dintre acestea s-a obişnuit atât de mult cu viaţa de aici şi a uitat să mai plece în ţările calde. Seara, după ce amurgul îşi lăsa pleoapele peste orizontul înroşit al munţilor, lacurile îşi deschideau cortina pentru a intra în scenă dansul licuricilor. Fulguirea lor avea să umple de mister templul nopţilor blânde, iar fulgerările risipite prin vălul întunericului se duceau şi se întorceau în jocuri fără noimă peste suspinul vidrelor din vadul râului, peste murmurul subţire al izvoarelor.
Câtă minunăţie şi câte minuni se adunaseră la un loc, în raiul de la Padeş. De la eden la infern, uneori pasul este foarte mic. În câteva momente de delir al răului, generozitatea unui gând înalt poate fi destrămată de o minte bolnavă. Lovituri repetate de târnăcop, aţâţate de venin şi ură, au muşcat în miez de noapte din trupul digului până s-au pornit la vale apele. Viaţa sângerândă a lacurilor s-a scurs în neant, cu vietăţi cu tot. Spre zi, soarele nu a mai regăsit surâsul lor. Dezastrul se produsese. După fapta criminală, braconierii au fost urmăriţi ani în şir de blestemul lacurilor. Unii s-au stins, alţii sunt în suferinţă acum. Pe mulţi bogăţia i-a părăsit. Natura s-a supărat pe oameni. Seceta încinge iar cărările, izvoarele au pierit, nu se mai opresc cerbii în prundul Motrului iar căprioarele au plecat sus, spre suspinele din munţi. E prea firav firul vieţii, la Padeş zăvoiul cere ajutor. Motrul e părăsit de gânduri şi plânge mereu. Pădurile duc dor de răcoare, vântul e uscat, tot mai rar se lasă ploile spre sat. Un strigăt se ridică peste văi: Aduceţi paradisul înapoi!
