Toți cei care l-am cunoscut îi ziceam Nea Mitică. Vorbesc la timpul trecut, pentru că tocmai ne-a părăsit, plecând dintre cei vii… Cineastul Dumitru Călugăru a făcut peste 100 de filme de scurt metraj, unele dintre ele premiate la festivaluri naționale și internaționale, printre care „La bună vedere”, „Creatorii”, „Amintiri cu cântec”, sau „Miracolul Brâncuşi”. Un om modest, dar dedicat pasiunii sale, filmul. I-am cunoscut familia, l-am filmat acasă, la bloc, unde ștergea adesea praful de pe un vechi aparat de filmat, bun pentru muzeu. Am mers cu el și la casa din Drăgoieni, unde am stat împreună pe prispă, iar el îmi povestea despre viața lui, în timp ce cioplea și făurea miniaturi din lemn. Am mers împreună cu el și cu un coleg din televiziune la munte și l-am filmat în timp ce filma. Lucra la un nou film… Nu-mi mai amintesc la care, pentru că sunt mulți ani de atunci. Dar îmi amintesc foarte bine vorbele sale pline de amărăciune. Era supărat că se străduia să facă filme, fără să-i aloce cineva vreun buget și primea invitații la festivaluri atât în țară cât și în străinătate, dar nu putea participa la multe dintre ele, pentru că nu avea bani. Lucra la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, dar costurile unor astfel de deplasări n-ar fi putut să le acopere și să mai aibă și din ce trăi. Am văzut un singur film al său, mi l-a adus să inserez pasaje din el în reportajul pe care-l făceam despre viața lui. Se numea „Moștenitor -i” și-mi amintesc de faptul că personajele sale, țărani îmbrăcați în straie tradiționale și îndeletnicindu-se cu activități casnice, erau atât de autentici, iar imaginile atât de grăitoare, puse pe o muzică sfâșietoare, încât nu mai era nevoie de nici un comentariu. Și nici nu a făcut Nea Mitică vreun comentariu, pentru că a simțit că nu e nevoie. Se spune că atunci ajungi pe culmi, când imaginea vorbește, când privitorul înțelege totul din ea și nu mai e nevoie de cuvinte. Asta a reușit să facă Nea Mitică. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc și îmi pare rău că n-am păstrat reportajul făcut despre el. Nici televiziunea pentru care l-am făcut nu cred că l-a păstrat, pentru că sunt cam zece ani de atunci. Ar fi fost bine să-l mai avem printre noi, măcar în imagini.
Îmi amintesc faptul că atunci, când am fost cu el la munte, să-l filmăm cum filmează, am plecat noaptea, pentru că voiam să prindem răsăritul. L-am prins. Era o lumină dumnezeiască și eram fericiți ca niște copii ce au primit jucăria mult dorită. Nea Mitică se concentra la treaba lui, fără să ne ia în seamă, bucuros că a reușit să prindă Soarele în toată splendoarea lui, iar noi făceam filmul vieții sale. Păcat că un asemenea Om a plecata așa devreme dintre noi. Adio, Nea Mitică…
