Judeţul Gorj deţine de moment nedoritul record de a avea cel mai mare procent de sinucideri în rândul adolescenţilor, fiind ”brevetată” chiar ideea cu pietre în rucsac şi aruncarea în Jiu. Evenimentele au fost foarte mediatizate de presa centrală iar autorităţile şcolare au dispus câteva măsuri care se impuneau dar care nu vor rezolva problema de fond. Iar marea problemă a şcolii româneşti, pe lângă multe altele extrem de mediatizate, este că dascălii nu ajung să îşi cunoască elevii. Şi aici culpa este comună, cadrele didactice fac nişte ore la şcoală şi nu reuşesc să îşi cunoască elevii iar sistemul i-a lăsat pe profesori şi fără banala, dar atât de necesara, oră de dirigenţie. Unde mai punem că prea mulţi salariaţi din lumea şcolii ajung aici în căutarea unei slujbe şi nu a urmării unei vocaţii.
Mi-am propus să scriu în acest editorial despre o altă situaţie care s-a mai întâlnit la Gorj şi uneori s-a sfârşit tragic, profesorul zbir care nu are nici tată nici mamă în pedepsirea unui elev care de cele mai multe ori a făcut o greşeală minoră. Respectivele cadre didactice, de regulă cunoscute drept ”oile negre” în fiecare unitate şcolară, nu se remarcă decât prin exigenţă. Nu o să vezi la respectivii vreo performanţă notabilă ci, cel mult, cataloage umplute cu note de 2 şi 3. Având în vedere calitatea elevilor din ultimii ani poate că de multe ori aceste evaluări reflectă valoarea copiilor dar…Pentru că există un dar…Recent vedeam o situaţie şcolară la un liceu de prestigiu din Târgu-Jiu unde respectivul elev promova la toate disciplinele cu medii peste 9.00 şi se împotmolise la Informatică unde nu lua notă de trecere. Fiecare dascăl este suveran pe disciplina pe care o predă dar respectivul ar trebui să îşi ridice cel puţin un semn de întrebare faţă de prestaţia proprie. În oricare din cazuri, că are sau nu dreptate, domn profesor ar trebui să îşi găsească o îndeletnicire în raport cu ”pregătirea”. Problema e că respectivul copil, aflat la o vârstă vulnerabilă, poate face gesturi necugetate cum s-a mai întâmplat de câteva ori. Poate că pedagogul care se presupune că stă la catedră ar putea găsi şi alte modalităţi de cointeresare a elevului sau o masă în piaţă că acolo rigorile sunt mai mici.
A lăsa ca elevii să fie evaluaţi de psihologi-pedagogii şcolari, câte unul la 800 de elevi, este doar o fugă de răspundere. Pe lângă faptul că nu este timp iar elevii nu vin spre aceştia din diverse motive, rămâne şi realitatea că aceştia nu sunt pregătiţi pentru ceea ce li se cere să facă. A contribuit la acest lucru ”facultăţile” absolvite dar şi sistemul de promovare pe bază de hârtii. Dar subliniez încă odată, elevul trebuie consiliat de cadrele didactice în totalitate, nu doar de specialist care pe lângă problemele menţionate trebuie să cunoască şi cel puţin 800 de elevi. Aşa că şcoala românească mai are şi alte probleme decât cele dezbătute de regulă la televizor. Totul este cum le rezolvăm?
