„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Deunăzi m-am întâlnit cu un amic, profesor şi el, care mi-a destăinuit prieteneşte că tocmai a prins din nou gradaţia de merit dar că, dacă nu avea cele 4 cărţi scoase anul trecut, era la limită. „Iar în învăţământ, odată cu tăierile făcute, nu se merită să stai fără gradaţie.” L-am felicitat pentru reuşită dar, fiind în continuare nedumerit, l-am întrebat dacă cele 4 cărţi sunt  scrise în colaborare cu mai mulţi autori sau pur şi simplu reprezintă rodul muncii lui de mai mulţi ani. „Nu. Eu sunt singurul autor. Păi ce vrei, să fi împărţit punctele?”. Din ce în ce mai confuz, întreb zic: „Bine, dar o carte are nevoie de o editură, de o recenzie, ajunge la Biblioteca Naţională, ca să nu mai vorbim de costurile de producţie”. „A, nu, zice amicul, te rezolvă Nae, un amic comun al nostru, şi apoi nu-ţi scoate decât 10 bucăţi, iar cu ISBN e…”. „Dar, zic din ce în ce mai buimac, totuşi 4 cărţi  înseamnă mult, e de muncă”. „ Zici că eşti şi de info! Amice, internetul e free.”
Această întâmplare ne dovedeşte încă o dată (dacă mai era nevoie) că omul este una dintre cele mai adaptabile fiinţe, iar românul, în particular, le depăşeşte pe toate. Nu există oprelişte în calea imaginaţiei româneşti, e doar o chestiune de timp până ce vom fi găsit o portiţă, o rută ocolitoare. Criteriile făcute să evalueze şi să ierarhizeze valorile sunt pentru noi amănunte nesemnificative, al căror rol este unul pur formal. De fapt, putem concluziona fără să greşim că nu ne respectăm valorile, iar vorba „nimeni nu e profet în ţara lui” aici e mai actuală ca niciodată.
Poate această aversitate faţă de valori, de lucrul ordonat şi aşezat pe făgaşul lui ne-a adus aici, undeva în coada Europei. Ne place starea de ambiguitate, de neclaritate şi confuzie, stare ce, inevitabil, ne induce o mai mare libertate nouă ca indivizi dar, din păcate, şi o cruntă mediocritate. Din ce în ce mai mulţi dintre noi ne complacem în această stare de „totul e posibil”, de „totul se rezolvă”, stare de fapt pe care, de fapt,  tot noi am numit-o foarte plastic „Las’, merge şi aşa” şi care acum e un brand foarte cunoscut în Europa.
De regulă, viaţa ne-a învăţat că valorile sunt greu de identificat, iar când domneşte confuzia acest  lucru devine imposibil. Totuşi, atunci când domneşte haosul, singura lumină poate veni din cultură. De fapt, ea este ultima linie de rezistenţă în faţa mediocrităţii şi a dezumanizării.
Dar ce şansă mai are aceasta când vorbim de cărţi scoase la normă, de cărţi a căror necesitate nu o percepe nimeni, poate doar autorul în grija lui de a-şi asigura o pâine mai bună pentru ziua de mâine?! Acum mai bine de 150 de ani, scriitorul Ion Heliade-Rădulescu făcea un apel către tinerii săi confraţi: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”, prin care acesta dorea crearea unei literaturi române naţionale. Totuşi, acum când copiii noştri învaţă despre domniile fanariote din cărţile de istorie, când idealul Marii Unirii a fost atins şi omul a ajuns pe lună,  cred că e timpul să spunem stop maculaturii şi defrişării fără rost a pădurilor.