Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Politică » „Morala şi politica”

„Morala şi politica”

Submitted by on 30 March 2011articol citit de 2,327 ori | No Comment

Titlul propus acestui text are trimitere la scrisorile moralistului francez Pascal, celebrele scrisori din „Provinciale”, volum apărut în anul 1657 în Colonia. Om al ştiinţei, cu lucrări de referinţă în fizică şi matematici, suportă o criză de conştiinţă ce clatină periculos fundamentul cunoaşterii din orice domeniu al existenţei umane şi, fireşte şi din politică. Revolta lui este situată în plan „social şi metafizic”, împotriva abuzurilor, nedreptăţilor din societate, imoralităţii, distrugerii sistematice a oricărei poziţii critice şi de valoare.
Instituţiile vremii, corupte, lipsite de voinţă şi profesionalism, sunt contestate. O reformă structurală, profundă, este necesară urgent, altfel societatea, cu bruma ei „democratică”, va marşa spre totalitarism şi dictatură, indiferent de forma instituţională statală, regalitate sau republică. Gândirea pascaliană stabileşte că „nedreptatea socială este o treaptă a dreptăţii metafizice”, cât timp instituţiile statului dezvoltă oportunismul, luând în calcul doar interesul material, individual sau de grup.
Politica devine o metresă, curtată asiduu de cavalerii rătăcitori, frustraţi şi incapabili de a răspunde provocărilor din afara cetăţii sau din interiorul ei. „Apologia creştinismului” – „opera vieţii sale” –, apărută după moartea sa, sub forma literară a cugetărilor, dezvoltă conceptul omului politic independent, abil, pentru care misiunea istorică nu poate fi un adevăr ascuns. Genial geometru, pentru Pascal geometria configura o lume, un spirit justiţiar, întemeiat pe dogma: „urmaţi natura”, fără a clătina legea prin nedreptăţi închipuite numai, sau vai (!), săvârşite deja.  În raport „cu ceea ce există”, va trebui să te raportezi, evaluarea acţiunilor tale plasându-te, ca om, într-o realitate pe care o vei împărţi cu semenul tău. Individualitatea, închiderea între paranteze, nu-ţi adună capital şi nici vizibilitate, căci fiecare suntem propriul nostru rezumat. În infinitul pe care nu putem să-l măsurăm, împărţim lumea şi viaţa în segmente ale întregului, fără repaus, fără sfârşit, cutremurându-ne de suficienţa noastră. Mărginiţi cum suntem, nu înregistrăm corect extremele. Am putea concluziona că „prea mult adevăr ne miră”. Nu putem înţelege sau nu vrem să admitem că: „scăzând patru din zero, rămâne tot zero”.
În politica de astăzi, se confirmă, la noi, plutirea în derivă a bărcii sau a bărcilor, căpitanii de… bărci ignorând punctul de care nădejdea se poate ancora, de parcă nimic nu mai poate fi în folosul nostru, ca societate, naţiune şi ţară. Turnul, cel alăturat zilelor din urmă, are temelia crăpată, fractura este adâncă precum o falie, iar omul „nu mai caută nici siguranţă, nici statornicie”. Neputinţa noastră de a gestiona o realitate dramatică, pe care o producem prin ceea ce înfăptuim sau nu, confirmă aplecarea spre derizoriu şi iresponsabilitate; închiderea în ţarcul strâmt al destinului fiecăruia dintre noi, stăpâniţi de nelinişti, resemnare, conformism şi ignoranţă.
Retraşi în noi, „orbi şi surzi”, comandamentul solidarităţii sociale nu funcţionează, iar sărăcia, jocul de putere, apropie spectrul înfrângerii, legea junglei se instalează, morala şi nedreptatea rămân noţiuni abstracte, filozofice şi inutile. Se spune şi este adevărat: „în gândire stă măreţia omului”.(Pascal)
Naţiunile care au înţeles acest adevăr, au dreptul la decizie.
Ordinea este în lege şi în voinţa legiuitorului, în afara legii şi libertatea şi democraţia sunt deopotrivă instrumente ale profitorilor. Calea firească nu se moşteneşte prin dreptul primului născut şi nu se păstrează prin abuz şi injustiţie.
A cere semenilor tăi ceea ce nu ţi se cuvine, te arată a fi om fără Dumnezeu. Drepturile sunt fireşti, atâta timp cât nu impun dominaţia, desfrâul şi mânia.
Înainte de a primi pecetea legii, caută Adevărul, cel pus în lege. Numai atunci vei crede în „orânduirea întemeiată”.
Măririle sociale şi cele fireşti, naturale, sunt determinate de voinţa omului şi de credinţa în Legea Divină. Înscăunat într-o demnitate, nu eşti mai „însemnat” decât cel ce te-a ales, decât prin puterea împlinirii rostului tău.
Amăgirea pe care o poţi produce celor mulţi te aşează în locul defăimării, dezonoarei tale, loc acoperit de întuneric şi nimicnicie.
Vom încheia intervenţia noastră citând din Goethe: „Ultimul produs al naturii, mereu în dezvoltare, este omul” (Despre literatură şi artă).

Alte articole de

Comments are closed.