Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare” , o lucrare necesară de istorie orală

„Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare” , o lucrare necesară de istorie orală

Submitted by on 29 June 2011articol citit de 2,497 ori | No Comment

Printre profesorii de istorie din Gorj care s-au aplecat cu sârguinţă asupra cercetării istoriei locale, se numără şi Teodor Voicu, autor al unei recente lucrări despre colectivizare şi a rezistenţei locuitorilor de pe Valea Gilortului la colectivizare între anii 1949-1962.

Între multele definiţii ale istoriei, reţine atenţia şi cea formulată de Raymond Queneau, care afirmă că „istoria este ştiinţa nefericii oamenilor”.
Despre nefericire şi mai ales nefericirea provocată de „blestematul proces al colectivizării pe Valea Gilortului, între 1949 – 1962”, ne vorbeşte şi profesorul Voicu Teodor, în demersul său de a propune şi aici, în Gorj, alături de un alt prestigios istoric,  prof. dr. Gheorghe Gorun, o mai atentă aplecare asupra studierii istoriei orale.
Vorbim aşadar despre o lucrare de istorie filtrată prin destine, mărturii, manuscrise, interviuri, dar şi fonduri arhivistice, monografii, periodice ş.a.
Tema colectivizării şi a rezistenţei la colectivizare este incitantă, extrem de dificilă şi plină de capcane, ceea ce face din abordarea ei un demers complicat, mai ales la nivelul surselor şi al verificării informaţiilor utilizate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi în ţară, mai cu seamă în ultimii ani, au apărut lucrări importante, studierea acestui episod „tenebros” din istoria românilor, necesită o tratare atentă, lucidă şi care să consacre cercetarea de istorie orală ca o nouă metodologie şi promovare a unor teme inedite.

O documentare amplă
Profesorul Voicu Teodor a publicat în urmă cu un an lucrarea „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, aceasta după ce, între anii 2005-2009, a stat de vorbă cu „ţărani, învăţători, profesori pensionari, asistenţi medicali, preoţi, foşti chiaburi, din păcate – mărturiseşte autorul – cu rândurile rărite” şi a reuşit să înţeleagă ce a însemnat această „rostogolire” a istoriei, respectiv colectivizarea, în plan fizic, psihic sau mintal.
De curând, domnia sa a publicat şi volumul II al lucrării, considerând aceasta drept o „contribuţie autentică la îmbogăţirea lucrărilor istorice ce vizează perioada 1949-1962 şi mai ales o contribuţie singulară în ceea ce priveşte modul de realizare a colectivizării în două localităţi gorjene: Albeni şi Bobu”.
Este „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, credem noi, o lucrare necesară, mai mult decât o „încercare de istorie orală din zona Jiului de Sus”, aşa cum modest subliniază autorul. În perioada 2005-2007, profesorul Voicu Teodor a urmat un important curs postuniversitar  de patru semestre, finalizat printr-o lucrare de licenţă la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în cadrul Programului de Implementare Rurală, ce a vizat studierea din perspectiva istoriei orale, cu toate aspectele care au decurs de aici (arie de răspândire, dimensiune temporală, participanţi, impact asupra societăţii româneşti, represiune etc.)  a problematicii colectivizării: „Trecutul nu mai poate fi schimbat, este determinat, dar pentru victime, ţărani sau chiaburi, scrierea istoriei trăite a colectivizării reprezintă o măsură reparatorie”.

Istorie orală
Cel de-al doilea volum al lucrării tratează aspecte ale rezistenţei la colectivizarea în judeţul Gorj – „un capitol de istorie imediată”, precum şi două episoade sugestiv intitulate: „Sub aripa U.R.S.S. sau colectivizarea dirijată!” şi „Colectivizarea cu pistolul pe masă şi-n Albeni (1961-1962)”.
Remarcăm deasemenea manuscrisele consultate de autor (de la foşti profesori, ingineri minieri, brigadieri, preşedinţi C.A.P., diriginţi de poştă, învăţători, cantori bisericeşti etc.), şi cele 14 interviuri realizate cu mărturii despre colectivizare, oralitatea devenind astfel o metodă în cercetarea trecutului.
Semnalăm aici şi interviul acordat de Grigore I. Marcea, pensionar, născut la 20 mai 1931, fratele marelui critic literar Pompiliu Marcea (ucis de Securitate în martie 1985, pentru „convingerile sale politice, anticomuniste, antitotalitare şi mai ales antisovietice!”).
În concluziile lucrării sale, profesorul Teodor Voicu subliniază dificultatea întâmpinată pentru realizarea demersului său, acela de a intervieva persoane care să îi ofere detalii unice asupra unor evenimente, personalităţi, prietenii sau conflicte – pe scurt, dimensiunea umană a acestui episod al istoriei, aşa cum a fost trăit de către cei care astăzi încă manifestă „teama şi frica” de a-şi aminti de colectivizare. Au fost însă persoane, aşa cum arătam şi în rândurile de mai sus (în special intelectuali) care au recunoscut cu seninătate „rolul ingrat pe care l-au jucat în acest blestemat proces, adică rolul de agitatori şi de oameni puşi să convingă ţăranii de avantajele colectivizării”.
Nu în ultimul rând, autorul precizează că în urma realizării studiului istorico-sociologic de pe Valea Gilortului şi Valea Blahniţei, între 2005 –2009 a reuşit chiar să de-a de urma unor „torţionari” care „au distrus zeci şi sute de familii de ţărani din această zonă geografică a Olteniei. Au fost împuşcaţi ţărani, mulţi şi-au luat zilele sau s-au spânzurat în preajma sau în toiul colectivizării”.
Mărturiile orale, pe care profesorul Teodor Voicu le are în vedere, în ciuda aportului lor de subiectivitate, perspectivism, relativism şi narativitate nu reconstituie atât evenimente, cât semnificaţiile acestora asupra vieţii private, conturând rolul indivizilor în istorie şi al istoriei în viaţa privată a două dintre localităţile gorjene (Albeni şi Bobu) în care colectivizarea şi-a lăsat amprenta pentru câteva decenii.
Ne exprimăm convingerea că distinsul profesor nu se va opri aici. Va continua să cerceteze problematica privind „colectivizarea brutală şi forţată, după modelul sovietic”, apelând la acest nou domeniu al istoriografiei, care deschide căi în cunoaşterea istorică prin apelul la surse non-clasice şi non-scrise, mai exact mărturii subiective ale participanţilor la istorie, care aparţin unei categorii în general nebăgate în seamă de sursele documentare scrise (acestea reţinând îndeobşte doar personalităţile şi eroii, adică cei care dirijează istoria, nu cei care o suportă).

Comments are closed.